Ce ne face oameni? Un fotograf genial din Franţa, o poetă minunată din Australia şi curajul de a fi

Yann Arthus-Bertrand spune despre el că este „un om între alţi oameni, care de mai bine de 40 de ani fotogragfiază lumea„. Defapt, este unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, un artist la superlativ şi deopotrivă un explorator şi un protector al lumii. Autorul a peste 60 de cărți și albume cu fotografii, cu mii de lucrări publicate în galerii şi în publicaţii precum National Geographic. Fondatorul primei agenții de presă și banci de fotografii dedicate fotografiei aeriene din lume. Creatorul proiectului ecologic Earth from Above sustinut de ONU, al documentarului amplu Home, care în 2009 lansa un semnal de alarmă puternic despre soarta Pământului şi despre urgenţa schimbărilor care să conserve frumuseţea copleşitoare şi resursele bunei noastre planete.

The-Earth-from-above-by-Yann-Arthus-Bertrand

Yann Arthus-Bertrand

Acum patru ani, Arthus-Bertrand a demarat un nou project impresionant: HUMAN. O echipă dedicată de traducători, cameramani şi jurnalişti, condusă de Yann, avea să culeagă frânturi din cele mai emoţionante de umanitate de la peste 2,000 de oameni din 60 de ţări. Poveşti sincere, insighturi puternice, dovezi inestimabile despre ceea ce ne face oameni: despre iubire şi fericire dar şi despre lupta pentru viaţă, despre greutăţi, sărăcie, distriminare, grija pentru viitor, îndoieli, curiozităţi şi speranţe.

Pe canalul de Youtube al documentarului publicat în 2015 sunt câteva zeci de ore de film: volumele 1, 2 şi 3 ale versiunii finale a peliculei, 40 de portrete din jurul lumii şi 20 de poveşti emoţionante despre unele dintre cele mai grele teme existenţiale. Iar aceasta este povestea proiectului, spunsă chiar de Yann Arthus-Bertrand.

Cunoscutul fotograf francez a pornit la drum cu această întrebare fundamentală: What makes us human?

Iar forma în care descoperim prin filmul său răspunsul este absolut emoţionantă. Nu este despre statistici şi numere. Despre priviri care spun poveşti. Despre greşeli transmise din generaţie în generaţie. Despre frumuseţea Pâmântului şi inimile oamenilor. Un proiect excelent care nu doar că ne poartă prin vieţile a 2,000 de oameni din întreaga lume, descoperind culturi, stiluri de viaţă, trăsături şi traume sociale profunde, dar şi evocă unele dintre cele mai puternice emoţii şi cele mai frecevente probleme din vieţile oamenilor. Ceea ce trăim şi ceea ce simţim ne defineşte. Emoţiile, alegerile şi luptele pe care le purtăm dau măsura umanităţii noastre.

Revăzând filmele HUMAN azi mi-am amintit de una dintre poeziile mele preferate. Scris de Erin Hanson, o scriitoare australiancă in her 20s ale căror rânduri îmi plac de la cap la coadă. (site | Instagram).

Not vorbeşte despre ce ne face ceea ce suntem. Şi, mai important, despre puterea de a alege ce ne defineşte şi despre curajul de a ne bucura de ceea ce suntem, de strălucirea pe care o putem dărui lumii. Despre cum suntem suma gesturilor pe care le facem, sentimentelor pe care le împărtăşim, urmelor pe care le lăsăm, fiecare în povestea vieţii lui, în versuri sau în proză, cu rimă sau în versuri albe. Vorba lui Erin, If you cannot be a poet, be the poem.

haystack-rock-erin-hanson

Not, by Erin Hansen

You are not your age,
Nor the size of clothes you wear,
You are not a weight,
Or the colour of your hair.
You are not your name,
Or the dimples in your cheeks,
You are all the books you read,
And all the words you speak.
You are your croaky morning voice,
And the smiles you try to hide,
You’re the sweetness in your laughter,
And every tear you’ve cried.
You’re the songs you sing so loudly,
When you know you’re all alone,
You’re the places that you’ve been to,
And the one that you call home.
You’re the things that you believe in,
And the people that you love,
You’re the photos in your bedroom,
And the future you dream of.
You’re made of so much beauty,
But it seems that you forgot,
When you decided that you were defined,
By all the things you’re not.

Anunțuri

Cartea care este defapt o uşă secretă

Quote-Haruki-Murakami-If-you-only-read-the-books-that-everyone-else-is-readingCitim din placere, din curiozitate, din nevoia sau dorinta de informare sau din dorinta de a descoperi lumi noi, experiente noi, de a evada sau de a ne (re)descoperi. Indiferent de motivatia pentru care deschidem o carte, vom gasi o recompensa (mai multe, defapt) ascunsa intre copertile ei aproape intodeauna. Recompensa e insa alta pentru fiecare cititor si alta la fiecare recitire (daca nu ma credeti recititi Micul Print sau Un veac de singuratate :). Usa pe care o deschide sau emotia cu care se inchide o carte este unica pentru fiecare dintre noi: pentru ca ceea ce intelegem, simtim si contemplam printre randurile uneri carti este legat stans de cine suntem noi.

Asa se face ca nu exista defapt o carte anume care sa deschida pentru toata lumea usi ale cunoasterii, desigur. La fel, nu exista o usa pe care sa o deschida orice carte. Dar e cert ca potentialul cel mai mare de a descifra secrete ascunse in interior nostru sau departe de noi sta in…cartea viitoare pe care inca nu ai citit-o. Si dincolo de lecturile obligatorii si de listele cu Top 100 de carti de citit intr-o viata, e important sa citesti carti care iti fac cu ochiul, carti care te intriga, te fugaresc, te depasesc, te enerveaza, te testeaza, te fac sa plangi sau sa razi cu lacrimi, pana gasesti cartea perfecta pentru usa secreta pe care abias asteptai sa o descui 🙂 Secretul este deci…sa citesti, si apoi sa citesti in continuare. Uneori, s-ar putea sa iti foloseasca si sa recitesti.  E o zicala inteleapta care spune ca O carte este un dar, pe care il poți des­chide iar și iar.

Mi-e greu sa spun despre o carte ca nu e buna. Pentru ca indiferent daca a raspuns asteptarilor mele de cititor sau nu, incerc fata de autorul ei un sentiment de recunostinta pentru timpul petrecut scriind o carte care a trecut proba publisherului si tiparului si a vanzarii. Am convingerea ca lectura nu poate fi niciodata obiectiva.  Povestea dintre coperti exista pentru tine in mod unic, prin prisma experientelor tale, a starii tale de spirit si a valorilor tale.

Nu vorbesc desigur despre corectitudinea gramaticala, acolo nu e loc de indoieli. Copiii Mariei Popescu vor avea intodeauna 3 i indiferent cati sunt la numar micutii popescieni, volumul pe care l-am cumparat v-a fi mereu cu prepozitia pe si nu fara, information si advice nu au plural in engleza, etcaetera. Vorbesc despre continutul literar, despre poveste. Exista autori cu o capacitate imaginativa si metaforica senzationala cum sunt pentru mine GG Marquez sau TS Elliot, autori care depasesc barierele timpului si spatiului cum sunt pentru mine de Saint-Exupéry sau Herbert, autori care scriu simplu dar cu extrem de multa sensibilitate cum sunt pentru mine Jane Austen sau John Green,  autori care te impresioneaza prin perspectiva narativa si magnetismul firului narativ ca Markus Zusak sau Jhumpa Lahiri, autori care cresteaza in psihologia umana si o radiografiaza pana in cele mai dureroase puncte, asa cum o face Bruckner in volumele sale sau autori care curpind intr-o carte parca o civilizatie intrega, cum reuseste Murakami…si multe alte profiluri de autori. Fiecare dintre ei e bun in felul sau. Ceea ce ne apropie de unul sau de altul mai mult nu tine doar de ei, ci si de noi. O lectura placuta este,intr-un fel, rezultatul intalnirii fericite dintre două povesti: povestea scriitorului si povestea cititorului.

Uneori ma amuz recitind poezii sau paragrafe din cartile copilariei. [Conteaza pentru resursele carafei mele interne cu optimism sa ma intorc acolo, din cand in cand. In timpul in care imaginatia mea nu avea margini si visam ca o sa salvez lumea…ca majoritatea celor ce varsta mea, probabil] Imi amintesc cum cochetam cu vocatia de scriitor cand eram mica: cred ca am scris poezii cat sa umplu zeci de felicitari pentru parinti, bunici, iubiti, prieteni, mama mi-a facut la 8 sau 9 ani cadou prima mea carte de poezii legata, cu coperta de piele verde inchis, si am inceput sa scriu chiar un roman despre lumea adultilor prin ochi de copil, intr-o vara petrecuta la bunici, intr-un caiet in care defapt trebuia sa scriu fisele lecturilor obligatorii (deh, am zis ca daca tot ma apuc sa incep cu ceva mare 🙂 ). Timpul a trecut insa si mi-am dat seama ca mintea mea critica se ancoreaza din ce in ce mai mult in cautare de dovezi, fapte, semne si logica, pana intr-atat incat aveam sa imi masacrez la nesfarsit fiecare rand de proza sau versuri fara sorti de izbanda. Asa ca beletristica a ramas o joaca de copil. Ce sa-i faci, nu putem sa fim toti scriitori.

Si tot apropo de scriitori, inchei cu vorbele acestui baiat tare inspirat si inspirational: Mac Barnett este unul dintre scriitorii americani contemporani de succes, scrie carti pentru copii si a explicat intr-un TED Talk cum sta treaba cu cartile bune si usile secrete pe care le deschid ele. Iata o portie de buna dispozitie:

Halloween: de la tradiţia păgână la costume şi Trick-or-treat

Cu fiecare an, Halloween-ul atrage din ce in ce mai mult interes si in Romania. Exista cei care se bucura de dovlecii sculptati, trick-or-treat, petrecerile si costumele tematice dar, sigur, si cei care resping sarbatoarea de Hallowen pentru ca este o alta ocazie de celebrare importata din vest si supra-comercializata. Pe de-o parte, asa este, multe dintre obiceiurile ajunse la noi sunt moderne si nu au legatura cu semnificatia originala si cultul zilei de 31 octombrie. Dar…nu s-a intamplat la fel si cu Pastele si Craciunul, in timp?

halloween historyHalloween este, defapt, la origine, o sărbătoare celtică, preluată de multe popoare treptat, dupa ce s-a răspândit în secolul al XIX-lea cu ajutorul irlandezilor veniti din Statele Unite ale Americii. Istoricul Nicholas Roger, autorul cartii Halloween: From Pagan Ritual to Party Night, explica mai multe despre provenienta mixta a sarbatorii: „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei, zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalia, sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samhain, care marcheaza sfârșitul „jumătății luminoase” a anului și începutul „jumătății întunecate”, și este uneori considerat a fi „Anul Nou Celtic”.

Vechii celți credeau că granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo se slăbește în ziua de Samhain, permițând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoșii familiei erau cinstiți și invitați acasă, în timp ce spiritele rele erau gonite. Se crede că nevoia de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume și măști.

Următoarea influență notabila a apărut o dată cu răspîndirea noii religii creștine în Europa. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creștină, care o celebrează toți sfinții. Aceasta era Sărbătoarea Tuturor Sfinților, sau Hallowmas, sau All Hallows. Numele provine de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creștine a Tuturor Sfinților, sarbatorita pe 1 noiembrie în țările unde predomină creștinismul catolic și protestant.

Un simbol larg raspandit al Halloweenului este dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack. Sculptarea de jack-o’-lantern provine din obiceiul de Ziua Tuturor Sfinților de modelare a unor felinare din napi pentru luminarea sufletelor din purgatoriu. Napul era folosit tradițional de Halloween în Irlanda și Scoția, dar imigranții veniți în America de Nord au folosit dovleacul, care erau mai ușor accesibili și mai mari . Legenda lui Jack spune ca irlandezul l-ar fi pacalit pe Diavol sa se urce intr-un mar si pentru a-l impiedica sa se razbune, si sa-i ia astfel sufletul, a desenat pe trunchiul copacului semnul crucii. L-a lasat sa coboare dupa ce a obtinut promisiunea ca nu il va ispiti. Insa la moartea lui Jack, acesta nu a fost primit in Rai din cauza firii viclene, dar nici in Iad din cauza promisiunii Diavolului. Asa ca a ajuns sa rataceasca prin lume cu un felinar facut dintr-un nap (gulie) scobit in care tinea un taciune, pentru a-i lumina calea. Tradiția americană de modelare a dovlecilor este atestată de la 1837, dar a fost asociată inițial cu vremea recoltei, nefiind specifică Halloweenului decât spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Cu mai multe detalii, dedesubturi si mai multa poveste, iata o parte din istoria Halloween-ului recreata de cei la History Channel:

Despre closure, filme şi peşte. Numai de bine.

Ce se intampla cand „filmul nu se mai termina”?

Exista doua variante – filmul e cu pauza si urmeaza partea a doua, sau pur si simplu e acel gen de film care se termina in coada de peste (asa e zicala, dar se potriveste de minune si in context, cum aceste randuri se contureaza sub un cer calm si ochi de stele, la Green Village, in Delta Dunarii, unde pestele este la el acasa iar natura este frumoasa si salbatica).

Varianta 1. Filmul cu sequel

Daca urmeaza partea a doua, lucrurile pot deveni interesante. Pentru ca uneori avem nevoie de respiro sa se inradacineze ideile regizorale, sa ni se faca dor de personaje, sa se decanteze semnificatiile si sa se scrie un nou scenariu. Sau – pentru ca nu intotdeauna vina e de partea filmului – avem nevoie de timp sa intelegem, pentru a trece la nivelul urmator. Deci partea a doua poate fi de bine. Cu conditia sa fie mai buna decat partea intai, ceea ce, sa recunoastem, este un lux in istoria cinematografiei. Daca se lasa cu partea a treia avem de-a face cu o trilogie, si sunt vreo 3 exemple care confirma ca reteta este de succes. Mai sus de 3, avem de-a face cu obisnuinta si nu mai e bine. Prea mult strica…pana la urma.

page pelican

Varianta 2. Filmul cu final in coada de peste

Sau filmul „Maybe, baby…”. Da, acesta este filmul care care te lasa in suspans, care iti pune mintea la contributie si care te face sa te intrebi „Si daca…”.  Sunt filme ca „La cara oculta” (daca vorbim literalmente despre filme, desigur :-), in care fiola de intriga suspendata iti este oferita cu pricepere.

Dar adesea tot acestea sunt filmele generatoare de cercuri vicioase sau de vise despre finaluri posibile. O mie de finaluri posibile corecte si cel putin tot atatea gresite, intr-o lume in care nu putem arunca mai nimic exclusiv in barca adevarului sau a minciunii si nu exista lucruri 100% sigure. Dar mesajul este defapt „intelegi ce iti simti si poti”, „ia-o asa cum vrei”, „nu vom afla niciodata”. Acest gen de film este, dincolo de  povestea lui, despre detasare. Despre antrenamentul de a spune „pana aici a fost, mai departe nu mai e nimic”. Cred ca lucrurile lasate in voia sortii, fara incheiere, nu ne ajuta. Decat in masura in care sunt etapa prin care invatam sa inchidem intrebari in dreptul carora nu avem raspuns, definitiv, si sa mergem mai departe cautand intrebari mai bune. Incheierea este buna, pentru ca lasa loc unui nou inceput.

EVERY STORY HAS ENDING

Si totusi, intrebarea care ramane este…de unde stii in care din situatii este filmul tau? 🙂

P.S. Serialele nu se pun. Ele sunt alta mancare de peste.

Istoria ciocolatei calde

Cu nasul deaupra canii aburinde, ma uit pe geam cum vantul spulbera gramezile de zapada. Cei care ma cunosc stiu deja ca am…un pic de alergie la vremea rece de iarna. Desigur, omul de zapada este  minunat, bulgareala o joaca de copii frumoasa tare.  Frigul si vantul insa, pur si simplu ma congeleaza, fizic si intelectual. Dar sa ne revenim! Aproape de pranz, pe cand strangeam intre palme o cana un pic prea fierbinte cu ciocolata calda, m-am intrebat cam cate grame de istorie se afla oare inauntrul ei. Iata si raspunsul:

Pe vremea Aztecilor, boabele de cacao erau deopotriva importante din punct de vedere culinar, dar si „monetar”, fiind folosite ca unitati de schimb sau fiind oferite drept ofranda. Aztecii beau inca de pe-atunci o licoare din boabele pisate, rece, garnisita cu vin si ardei iute…deci nici vorba de gustul dulce contemporan.

Ciocolata a fost descoperita si adusa in Europa prin 1500 de Hernando Cortez. In timp ce cucerea Mexiul 🙂 Cortez a decoperit ca indienii foleseau boabele de cacao pentru a prepara si o asa zisa bautura regala, denumita “xocolatl” si a adus in Spania acest lichid. Xocoatl a devenit în curând cunoscutã sub numele de “chocolat”, un produs scump consumat de clasele superioare pentru urmatorii 300 de ani. Se pune ca prin 1519 Imparatul Montezuma, despre care se spune ca bea peste 50 de portii de ciocolata lichida pe zi, si-a servit oaspetii spanioli cu aceasta bautura. Ciocolata servita de Montezuma era insa destul de amaruie, astfel incat oaspetii nu au gasit-o tocmai delicioasa…. Asa ca Montezuma a adugat indulcitor ciocolatei. De-acum, vorbim despre un gust mai apropiat de cel de azi.

Spaniolii au purtat mai departe in istorie ideea ciocolatei lichide, si au decis sa o imbunatateasca adaugand diverse arome, si descoperind noi ingrediente precum vanilia si scortisoara. Si au ajuns pana la urma si la ideea ca ar avea un gust si mai bun daca ar fi servita calda. Noua bautura a atras aristocratia spaniola si mai ales spiritul ei de afaceri: au dezvoltat o afacere profitabila, iar timp de aproape inca 100 de ani au reusit sa pastreze secretul prepararii departe restului Europei.

Astazi, unele dintre cele mai savuroase ciocolate calde vin de la companiile Eraclea, Ghirardelli si desigur, nu uit nici de mandria americana Hershey’s. Acestea fiind  scrise, declar lectia de istorie incheiata si va urez…o cana ce ciocolata calda! 🙂