De acum nimic nu va mai fi la fel. Ne schimbăm. Eu, noi, România.

3 noiembrie 2015. Aproape 30,000 de oameni, impreună, în stradă, în Bucureşti. Ultimele zile au fost ingrozitoare şi induioşătoare dincolo de margini. Eu nu am ştiut ce să spun, până acum, care chiar să ajute, am putut doar să fiu alături cu sufletul şi câteva gesturi prea de mici pentru suferinţa atât de mare de la #colectiv. Dar ce am simţit şi ce incă simt e atât de apăsător şi nu trece. Doare. Infinit mai puţin decât pe cei 32 care nu mai sunt printre noi, cei peste 170 de răniţi grav din spitale care luptă pentru a supravieţui, cei şi-au pierdut oamenii dragi…
 12143346_10156183271900007_2357409235858413886_n
Dar durerea asta e bună. Pentru că ne ţine alerţi, motivaţi, emoţionaţi şi ne-a unit mai mult decât în orice alt moment căruia să ii fost martoră în cei 27 de ani. Iar energia noastră comună pare să aibă cu adevărat forţa să schimbe lucruri. Putem face lucrurile să se intâmple. Forţa de mobilizare din acest weekend negru la final de octombrie, cei 12,000 de oameni de la Marşul Tăcerii, cei aproape 30,000 de oameni de ieri despre care părinţii mei au spus cu nod in gât dar şi mândrie „Uite, ştiu ce spun şi ce vor să se schimbe în ţara asta, vorbesc corect şi frumos”, numărul celor care scriu, vorbesc, fac ce pot in memoria #colectiv este o forţă care poate face #revolutie. 
Am plâns ascultând melodia celor de la Taxi, luni. A fost primul moment în care am putut să exteriorizez cumva ce simţeam. Şi primul moment in care am putut să ies din letargie şi să îmi dau seama că intrebarea asta, „Ce faceţi?”, nu va mai fi retorică sau de complezenţă, pentru mulţi dintre noi,  niciodată.
„Poate faceţi acum, poate faceţi măcar, nu ştiu, orice, poate începeţi măcar cu lucrurile mici. Noi o să ne uităm la voi în fiecare zi, cuminţi, de aici”
In aceeaşi zi, băieţelul unei prietene a zâmbit la noi in timp ce îl intrebam ce părere are despre un desen adresat celor de vârsta lui: „Alegeţi voi, că sunteţi mai avansate”. Am zâmbit şi eu, pe moment. Şi apoi mi-am dat seama cât de mult înseamnă azi, aceste cuvinte ale lui. Avem datoria să alegem mai bine pentru cei care incă nu pot, sau care…nu mai pot. Şi trebuie să alegem, nu ne mai putem eschiva. Dar să alegem inţelept, paşnic şi impreună, pentru că de ce facem azi, şi mâine, şi câte zile va mai fi nevoie, la proteste, depinde cum va incepe adevărata schimbare: a clasei politice, a sistemului care legiferează spaţiului privat din România, a concertelor şi cluburilor, a noastră.
Dar acum, azi, facem ceva, dragă Claudiu, dragi oameni care aţi pierit crunt vineri noapte. Şi din gestul mic de a ieşi în stradă s-au adunat ieri peste 20,000 de voci care răzbat in presa internaţională şi care în sfârşit aduc nişte demisii. Mă uit in jur şi văd mai mulţi oameni care vor să facă lucrurile altfel, mai mulţi oameni cu care parcă semăn, în vocile cărora mă regăsesc. Vorbim mai aprins şi mai onest mi se pare, despre respectarea legilor la grija pentru cel de lângă noi. Parcă nu ne-am mai văzut de mult suficient de bine, de frumos, de curajos până acum, ca să ne luăm de mâini şi să strigăm….Da, de aici şi până la schimbări funcţionale in administrarea României mai e mult. Vlad Mixich a transformat emotiile in cateva cerinte clare, bine punctate. Si pana cand ele devin realitate, ceea ce am creat este un început cu ecou puternic, încărcat de  sens pozitiv. E aproape insuportabil de trist că 32 de oameni au murit şi alte zeci trec prin chinuri goaznice ca să ne revoltăm colectiv. Dar tocmai de aceea, altfel decât să se schimbe lucruri nu putem accepta: sunt lucruri pe care fiecare trebuie să le schimbe şi e un test de onestitate şi tărie să le schimbăm. Dar fiind fiecare din noi mai buni, mai responsabili, mai luptători, mai iubitori, îi vom cerne pe cei care nu vor să fie aşa, treptat. In niciun caz suferinţa de la #colectiv nu poate rămâne zadarnică.
Ce s-a întâmplat la clubul #Colectiv în noaptea de vineri, 30 octombrie 2015 este o tragedie ingrozitoare, copleşitoare. In care s-au stins şi oameni pe care ii ştiam, oameni din generaţia mea, oameni plini de pasiune şi de viaţă. Iar viaţa lor a ars. Intr-un accident stupid favorizat de un lanţ de improvizaţii şi ilegalităţi. Eu le sunt datoare să nu mai fac unele lucruri la fel. Şi să fiu în stradă, protestând faţă de cei care ar trebui să conducă ţara asta spre mai bine, dar de atâţia ani nu vor, nu pot, nu ştiu.  Pentru ca doar aşa o să fie „mai încet răul de pe Pământ”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s