Cand e momentul sa te opresti. Povestea doamnei Calin si a zeitei Rasaritului.

Exista momente in viata cand trebuie sa spunem stop. Dar nu putem, pentru ca acel ceva sau cineva de care ne agatam a reusit sa creeze, cu voia noastra, o legatura atat de stransa incat lumea fara el sau ea pare, pur si simplu, o cadere in gol. Legatura asta are diferite nume…dar cel mai adesea este dependenta. Dependenta a devenit in timp, mai ales in vocabularul autohton, un concept ce are conotatii negative, ca si manipularea. E bine de inteles totusi ca un pic de dependenta e buna, in momente in care energia pe care esti in stare singur sa ti-o emani e cam…rahitica. Ceea ce transforma dependentele in dezastru, insa, este timpul: cu cat mai mult petrecem pastrand…sa ii spunem, agentul de dependenta la caldurica, in mintea noastra, cu atat el se instaleaza mai confortabil. Si la un moment dat, cand vom vedea ca efectele lui sunt mai degraba negative, si vom incerca sa il indepartam, senzatia de hau launtric, pe care o lasa de cate ori il aruncam in afara cuibusorului in care s-a acomodat, ne tulbura atat de tare incat dam inapoi si spunem ca “e mai bine cu decat fara”.

De prisos sa spun ca am trecut si eu prin starea asta…se intelege ca de asta scriu acum :-) Acum, important e ce e de facut mai departe. Si solutia am descoprit-o intr-o poveste. Povestea de viata a unei femei frumoase si puternice, careia din respect o sa ii spun doamna Calin. Doamna Calin s-a indragostit, in vremea ultimului an de liceu, de un barbat extrem de charismatic, inalt, atletic si pasional. La scurta vreme, pentru ca tineretea ei se intampla in vremuri in care maritisul era cam rapid si usor fortat de spiritul comunitatii, s-au casatorit. Doi tineri frumosi si puternici. Doamna Calin (pe care la momentul acela nu o chema “Calin”) a facut din casa in care s-au mutat impreuna un camin primitor, parfumat si intodeauna plin de bunatati – florile si gatitul erau pasiunile ei. Tanarul sot, gurmand de fel, era incantat. Insa la un moment dat, totul parea prea linistit asa ca a inceput sa caute condimente in alta parte decat in casa lui. Ciudat, poate parea, de vreme ce doamna Calin era extrem de priceputa la condimente…si la altele specifice unei casnicii.

Si condimentele au venit o data, de doua ori, de trei ori, pana cand s-au imprastiat peste viata tinerilor casatoriti facand aerul prea greu de inspirat pentru sotie. Care, in cautarea disperata a unei guri de aer curat, a rabufnit mai rau ca o fiara salbatica, amenintand ca nu va mai ierta niciodata inselaciuni, minciuni si…alte femei (pentru ca da, despre asta era vorba, mai ales). Dar gura mult asteptata de aer a fost inabusita de rasete primitive ale sotului, care nu a inteles de ce femeia nu putea trai asfixiata de mirosurile altor parfumuri decat ale ei. Au mai trecut astfel 3 ani, in care ea a invatat resemnata sa nu mai simta miresmele si el a invatat linistit ca ea va tipa, apoi se va resemna si va gati. Ea s-a schimbat, a devenit mai rea si mai sperioasa, el s-a schimbat, a devenit mai distant si mai destrabalat. Au fost pe alocuri si clipe frumoase, in care dragostea se reaprindea, pentru cateva zile, sau chiar saptamani, promisiunile se tineau lant, buchetele de flori si saruturile inseninau zilele. Si apoi, din nou aer sufocant, certuri, batai, pumni, palme, de o parte si de alta. Da, si ea si el erau furiosi si violenti. Cu o mica diferenta insa: el, pentru ca ii era mai lesene sa loveasca decat sa vorbeasca si ea, pentru ca dupa prima palma a descoperit ca singura limba pe care un animal o intelege esta cea a junglei…si pentru amandoi sa lovesti inapoi, cu vorbe sau cu pumnul, a facut mai usor suportabila suferinta sfasietoare pe care si-o provocau unul altuia. Un carusel de trei ani in care viteza cu care starile fiecaruia se schimbau a imbatranit-o pe doamna Calin cu inca 5 ani.

A venit si vremea in care ea a simtit ca vrea mai mult: un copil si un tata cu care sa se poata mandri in fata copilului si pe care sa il poata privi cu drag si liniste, in fiecare seara, pentru a-i transmite si copilului aceleasi sentimente. Si evident casnicia in care se afla nu era locul potrivit pentru asta. Acesta a fost momentul in care s-a oprit. In care, dupa cateva nopti de framantari, de lacrimi si  certuri cu sine insasi, a spus Stop! unei casnicii in care viitorul era in fiecare zi sub semnul intrebarii si liniste ei era un lux.  Marea dependenta – casnicia intr-o casa constuita de la zero, cu rosturi stiute ca la carte de ea, cu drumul de la munca si inapoi pe care il stia cu ochii inschisi, cu omul pe care il stia ca pe sine, cu bune si rele – a parut dintr-o data atat de subreda in fata noului vis care avea nevoie de protectie, de dragoste.

Stiti cum e  cu zicala “Ai grija ce iti doresti!“?…ei bine, cu o saptamana inainte de decizia despre care v-am spus mai sus, doamna Calin a ajuns la spital pentru eliminarea unei sarcini extrauterine extrem de complicate. Momentul l-a facut pe sotul ei sa cada pierdut in gandurile triste al vinovatiei, iar pe ea …sa creada ca acesta a fost un semn ca totul a fost o greseala. Micul embrion pierdut in drumul spre lumea aceasta, chiar de la inceput, a fost pentru doamna Calin semnul ca a pierdut deja prea mult. Nu se mai recunostea, nu isi mai gasea visurile, sperantele, calitatile…si stia exact cine le-a luat. Asa ca a lasat in urma totul, a divortat de sotul ei, in ciuda impotrvirii acestuia, si s-a mutat cu chirie din Craiova la Bucuresti. A adunat cateva luni datorii la rude, pana cand si-a gasit un loc de munca, dupa care le-a inapoiat pe toate si a inceput sa construiasca din nou ce pierduse.  A facut o scoala de bucatari si de 15 ani lucreaza la unul dintre cele mai cunoscute restaurante din Bucuresti, fiind singura care a ramas atata timp in acelasi loc, dintre angajati.  La 4 ani dupa ce a ajuns in Bucuresti l-a cunoscut pe domnul Calin, un om care isi cantreste vorbele inainte de a le rosti, care paseste pe drum agale dar cu siguranta, care in fiecare an cand cuplul aniverseaza data casatoriei vine acasa cu un tort, un buchet de flori sau macar o floare si un cadou surpriza, mai mare sau mai mic, in functie de cum au fost vremurile, mai grele sau mai usoare. Aceasta este ziua in care nu doamna Calin aduce dulciurile in casa, de 20 de ani. Cu omul acesta locuieste acum, in blocul in care merg in vizita la matusa mea, intr-un apartament cu trei camere pe care il impart cu Aurora, fiica lor de 19 ani. Aurora este numele zeitei rasaritului, la romani…si nu este o coincidenta, desigur.

Fostul ei sot era, acum 15 ani, ultima data cand s-au intersectat, necasatorit, nebarbierit, somer si cu cateva zeci de kilograme in plus, tot in Cariova, orasul natal al amandurora. Dar parea senin si multumit cu viata lui.

Ce am inteles eu din povestea doamnei Calin? Nu judec ce a fost, pentru ca am prea putine date si prea mult respect pentru aceasta femeie frumoasa, puternica si ambitioasa. Dar am inteles ca oricat am fi de dependenti, faptul ca noi am lasat-o sa se instaleze, ne face intodeauna capabili sa scapam de dependenta. Ceea ce ne trebuie, pentru a reusi, sunt vointa si disperarea.  De rareori insa reusim sa le simtim in acelasi timp, pentru a face pasul potrivit…pentru a ne schimba istoria.

At times, we were forced to go through a history of dependence, unable to determine our own destiny. But today, we are at the threshold of a new turning point.
Roh Moo-hyun